Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2011

Cum ne schimbăm gândirea? Este o întrebare care ne duce cu gândul la o altă întrebare: Ne putem schimba oare modul de gândire? Astăzi, de cele mai multe ori, gândim vertical! Cu ajutorul gândirii verticale putem ajunge algoritmic la anumite concluzii care ni se par de necombătut! Undeva însă, în punctul de plecare, am avut o alegere! Gândirea verticală îşi bazează construcţia pe această alegere! Această alegere nu ne va permite să generăm idei noi, de substanţă! Avem nevoie de un mod de gândire complementar!Să fie acest mod gândirea laterală?

Gândirea laterală este strâns legată de intuiţie, creativitate şi dispoziţie. Toate aceste procese au aceeaşi bază. Însă în vreme ce intuiţia, creativitatea şi dispoziţia sunt daruri ale providenţei, gândirea laterală reprezintă un proces deliberat. Este tot un mod de folosire a minţii, ca şi gândirea logică – însă de alt tip.

Aşa cum afirma Edward De Bono în extraordinara carte Lateral Thinking “ Cultura se ocupă, de regulă, cu consacrarea anumitor idei. Educaţia se axează pe comunicarea acestor idei consacrate. Ambele se îndeletnicesc cu perfecţionarea continuă a acestor idei, prin modernizarea lor. Singura metodă de schimbare a ideilor este conflictul, care funcţionează în două feluri. Primul vizează confruntarea dintre idei opuse. Una dintre cele două idei va ajunge să o domine în practică pe cealaltă, care va fi suprimată, dar nu schimbată. Al doilea are în vedere un conflict între noile informaţii obţinute şi vechea idee. Se presupune că în urma acestui conflict vechea idee se schimbă. Aceasta este calea ştiinţei, care caută întotdeauna să obţină noi informaţii pentru a discredita vechile idei şi a da naştere unora noi. E chiar mai mult decât calea ştiinţei, este calea cunoaşterii omeneşti în general…Intuiţia, creativitatea şi dispoziţia sunt greu de observat, datorită faptului că mintea este foarte eficientă. Mintea funcţionează astfel încât să creeze modele pe baza informaţiilor pe care le deţine. Odată ce aceste modele au fost formate, putem să le recunoaştem, să reacţionăm la prezenţa lor şi să le folosim. Cu cât sunt utilizate mai mult, cu atât se înrădăcinează mai bine.”

Pentru societate în acest moment se pare că este mai comod să considerăm că mintea reprezintă un fel de maşină de mânuire a informaţiei – asemeni unui computer. Mintea nu este totuşi o maşină, ci un mediu cu totul special, care permite informaţiei să se auto-organizeze sub forma unor modele. Acest sistem al memoriei care se auto-organizează şi se autoamplifică este foarte eficient în crearea de modele şi tocmai în aceasta constă eficienţa minţii. Acum vine vestea cea bună: NU TOŢI GÂNDIM LA FEL!…deşi avem de multe ori nişte şabloane  conceptuale dăunătoare…

Read Full Post »

Treptele gândirii…

Cum lăsăm mintea omenească să formuleze teoriile viitorului? Care sunt astăzi pentru noi treptele gândirii ce  ne permit să accedem spre un nou model? Cum vom reuși (dacă vom reuși!) să părăsim drumul comod, dar atât de plictisitor, al sabloanelor de gândire care ne fac să ne simțim sclipitori și de necombătut? Pentru răspunsul la cele  trei întrebări (cifră mistcă ce-i  drept!) vom folosi trei abordări!

 Putem să avem o primă abordare care are la bază teoria lui Popper.Karl Popper dezvoltă Teoria falsificării drept condiție fundamentală a cercetării științifice. Popper respinge principiul inducției, considerându-l lipsit de bază științifică (în antiteză cu prietenul nostru Bacon), pentru că, de regulă, în special în domeniul științelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze și să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem științific nu poate pretinde a fi în mod absolut și pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilități. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită „falsă”). În știință nu se pot face progrese prin acel tip de experiențe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc „falsitatea” lor și, în consecință, conduc la formularea de noi ipoteze. Astfel folosind teoria lui Newton demonstrăm că  sunt valabile doar douî din  legile lui Kepler – a treia este  strict invalidă – dacă vom ţine seama de atracţie reciprocă între planete!

O altă abordare tine cont de de Teoria lui Kuhn. Acesta  dezvoltă teoria conform căreia dezvoltarea științei, creșterea cunoașterii umane nu este un proces linear, cumulativ, așa cum susținea Karl Popper, ci se petrece în salturi, perioadele de cercetare lineare (știința normală) alternând cu perioade de criză și revoluții științifice. Kuhn introduce și susține în lumea academică modelul paradigmatic de dezvoltare știintifică. Conform teoriei, o paradigmă reprezintă un set de reguli, norme și metode de cercetare folosite de către o comunitate științifică în procesul de cercetare. Kuhn afirmă că folosind aceste paradigme, cercetătorii contribuie la dezvoltarea științei normale, adică o periodă de creștere cumulativă a științei. Dar se întâmplă să apară fenomene noi, necunoscute până atunci, care nu mai pot fi cercetate cu metodele paradigmei curente, deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri și explicații mulțumitoare, palpabile, științifice ale fenomenului nou apărut. Atunci comunitatea academică și procesul de cercetare intră în criză. În acest moment intervine schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluție științifică. Așadar, revoluția științifică înseamnă înlocuirea unei paradigme cu o alta, care răstoarnă principiile vechii paradigme. Noua paradigmă cuprinde astfel un nou set de reguli și metode care vor fi folosite de către cercetători în procesul de cercetare până când și aceasta larândul ei va intra în criză și va fi înlocuită de o altă paradigmă. Kuhn observă de altfel că noile paradigme se întemeiază contra curentului dominant în cercetare la un moment dat, merge în contra principiilor paradigmei curente, negându-i chiar principiile, tehnicile, și metodele de cercetare.

Lakatos cel care a început ca un “ucenic” a lui Popper și a continuat ca un critic al lui,  încearcă să rezolve conflictul dintre falsificaționismul lui  Karl Popper şi structura revoluţionară a ştiinţei descrisă de Thomas S. Kuhn. Lakatos a căutat o metodologie care să armonizeze aceste puncte aparent contradictorii de vedere, o metodologie care ar putea oferi o interpretare  raţională a progresului ştiinţific, în conformitate cu documentele istorice, care să păstreze, astfel, raţionalitatea ştiinţei în faţa eşecului sau a falsificaţionismului Popperian şi iraţionalismului Kuhnenian.  Lakatos afirmă „Nu este vorba că ne propunem o teorie pentru care Natura poate striga NU, mai degraba se propune un labirint de teorii pentru care natura poate striga INCONSISTENTE.” Această inconsecvenţă poate fi rezolvată fără a se abandona programul nostru de cercetare, lăsând nucleul dur singur şi modificând  ipotezele  auxiliare. Lakatos credea că, dacă un program de cercetare este progresiva, atunci este raţional pentru oamenii de ştiinţă să schimbe ipotezele auxiliare în scopul de a-l ţine departe faţa de anomalii. Cu toate acestea, în cazul în care un program de cercetare este degenerat, în sensul că este în totalitate falsificabil el poate fi înlocuit de un program de cercetare mai bună adică mai progresiv!

PS: Celor care au avut răbdare să ajungă la finalul celei de-a treia treaptă le spunem…finalul nu-i aici!

Read Full Post »